Autor: Petru Clej
Pe 9 octombrie se comemorează victimele Holocaustului din România dintre 1940 și 1944 când au pierit între 280 și 380 de mii de evrei și 11 mii de romi.
Această dată a fost aleasă pentru a marca începutul deportărilor în masă ale evreilor din Basarabia, Bucovina, Herța și Dorohoi înspre Transnistria. O supraviețuitoare a deportărilor în vârsta de 101 ani își amintește de suferințele îndurate acum 83 de ani.Holocaustul din România a început înainte de octombrie 1941. Pogromurile de la Galați și Dorohoi din vara lui 1940, pogromurile de la București – ianuarie 1941 și Iași – iunie/iulie 1941, “curățarea terenului” în teritoriile eliberate în iulie – august 1941 au avut ca rezultat asasinarea a zeci de mii de evrei de către armata, jandarmii, polițiștii, legionarii și uneori și de civilii români.
Pe data de 9 octombrie 1941 au început deportările în masă, nu doar din teritoriile eliberate de sub ocupația sovietică, unde evreii fuseseră acuzați de dictatorul fascist Ion Antonescu de colaborare cu bolșevicii invadatori, ci și din sudul Bucovinei și județul Dorohoi, care rămăseseră în componența României în iunie 1940.
Printre deportați s-a numărat și Mirjam Bercovici (foto), născută Korber, care avea pe atunci 18 ani și-și amintește de anunțul făcut cu două zile înaintea deportării în orașul ei natal, Câmpulung Moldovenesc din sudul Bucovinei.
“Lângă primărie și la biserica din celălalt capăt al orașului s-au pus niște afișe. Eu n-am văzut afișele, am văzut însă jandarmul și unul care citea afișul: “Toți jidanii se vor aduna duminică 12 octombrie, ora 10, la Gara de Est, sub pedeapsă cu moartea, vor fi împușcați cei care nu vor veni. Vor fi evacuați.” Se referea și la cei în vârstă, sugari sau netransportabili”, spune Mirjam Bercovici.
Pe data de 12 octombrie 1941 a început deportarea.
“Trei kilometri de mers pe jos. Oamenii de pe margine, dintre care pe mulți îi cunoșteam, ne scuipau, ne înjurau, strigau la noi “Jidanii la Palestina”. La început nu voiam să mă uit la ei, apoi mi-a venit să urlu și în final am lăsat ochii în jos. În Jurnalul meu l-am numit o Golgotă, doar fără deal și 14 opriri.”, povestește ea.
Împreună cu tatăl, mama, sora ei și bunicii în vârstă de peste 80 de ani, Mirjam a fost urcată în vagoane de vite și a călătorit în condiții infernale, timp de câteva zile până la Atachi, pe malul basarabean al Nistrului, unde toți evreii au fost dați jos. Au găsit acolo un peisaj de infern.
“Erau niște case, urme de case, care fuseseră jefuite, arse. Pe pereți era scris cu sânge “Feriți-vă, vă omoară”. Erau case evreiești.”
Sub paza jandarmilor români convoiul evreilor din Câmpulung a trecut Nistrul pe un pod de pontoane și a ajuns la Moghilev, în Transnistria.
Acolo, au rămas în ghetou cei doi bunici, dintre care bunica era oarbă. Aveau să moară amândoi de dizenterie și inaniție nu după mult timp fiind înmormântați într-o groapă comună.
Transnistria - imperiul morții
Mirjam cu părinții și sora ei amenințați de deportarea mai departe în lagărele de exterminare de la râul Bug, în extremitatea estică a Transnistriei. Confruntați cu această perspectivă au recurs la o soluție riscantă.
“Un soldat german care pentru bani buni a zis că ne poate duce spre un ghetou, într-o mașină militară germană cu prelată. Atâta țin minte că la o răscruce s-a oprit mașina și nemții – erau vreo doi soldați germani – au întrebat – Vreți să mergem la Copaigorod sau la Giurin? Tata a întrebat – dar ce diferență este? La Giurin este o fabrică de zahăr. Ei unde e fabrică poți să lucrezi, a spus tata și a spus La Giurin. Și ăsta a fost norocul nostru. De ce? Giurin a fost un ghetou mai blând, deoarece nu era pe drumul mare, era pe o laterală. În ’44 n-am suferit nici la retragerea românilor și a nemților și nici intrarea rușilor nu a fost violentă. La Copaigorod toți evreii au fost omorâți”.
Rudele din Cernăuți ale lui Mirjam au avut o soartă tragică fiind deportate în lagărele de exterminare de la Bug.
“Și mătușa, și fiica ei și nepoata care se născuse au fost ucise acolo. Pentru că așa s-a făcut selecția acolo, la râul Bug, la vestita carieră de piatră: cine poate să lucreze. Ea a spus că nu poate să lucreze, avea copilul în brațe. A fost imediat împușcată. Mătușa, mama ei, după trei luni n-a mai putut lucra și a fost împușcată.”
Ghetoul de la Giurin
În ghetoul de la Giurin nu au fost uciși evrei. Cei care au murit au fost răpuși de boli, în special tifos exantematic.
Ghetoul era supravegheat de un singur jandarm român, mai tot timpul beat, după cum povestește Mirjam Bercovici.
Supraviețuirea era asigurată prin troc cu localnicii și cu ajutorul banilor trimiși de rude din România.
“N-am dat de administrație românească. Banii intrau în ghetou prin ofițeri români care cu riscul vieții lor dar cu dorință de câștiga mare aduceau bani de la rude din România. Și se rețineau două rânduri de procente: procentul pentru el și procentul pentru comunitate. Din 1000 de lei ajungea la cel căruia i s-a trimis 5 – 600 de lei. Procente mari, de 20% și încă o dată pe atâta pentru comunitate ca să întrețină acea cantină pentru acei evrei care nu aveau niciun ban”.
Antisemitismul supraviețuiește
În aprilie 1944 armatele română și germană sau retras din Transnistria în fața înaintării Armatei Roșii, iar evreii din Giurin care au supraviețuit au luat-o pe jos înspre România.
Mirjam Bercovici a ajuns mai întâi la Cernăuți, iar apoi la Botoșani, la bunicii materni. În 1945 a început cursurile Facultății de Medicină la Iași, cursuri pe care le-a continuat la București devenind un medic reputat și cadru universitar.
În 1995 ea a publicat Jurnalul de ghetou, ulterior re-editat. Acum în vârstă de 101 ani, activă în publicistică, Mirjam Bercovici era până nu demult invitată să le vorbească tinerilor despre Holocaust. La o școală din București a fost pusă în situația de a vorbi unor copii de 12 – 13 ani.
“Mă gândeam ce-o spun eu unor copii așa mici. Și i-am întrebat: voi ați văzut vreodată un evreu? Nu, ce-i aia? Dar un “jidan” știți ce este? Da, mi-a răspuns un băiat țanțoș, bunica mi-a spus că trebuie să te ferești de ei mai rău ca de țigani că te fură cu ochii”.
Petru CLEJ (RFI)